Noaptea strigoilor

În mitologia populară strigoii sunt spirite ale morţilor care, după înmormântare, din varii motive, n-au reuşit să ajungă în Lumea de Dincolo, tărâm al tuturor morţilor. Strigoii sunt şi morţii care refuză să se întoarcă în „tărâmul celălalt” sub imboldul spiritelor malefice, care din umbră le coordonează acţiunile.
Denumirea de strigoi în limba română derivă din „strigă”, de fapt o formă a latinului ”striga, ale” însemnând „pasăre nocturnă ce înspăimântă copiii”, (apud Otilia Hedeşan) dar şi „vrăjitoare” care, după părerea lui Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldavie”, era: „o bătrână care prin puterea ei drăcească omoară, nu se ştie cum, pe copii nou născuţi … superstiţia este foarte răspândită mai ales la transilvăneni”. De-a lungul timpului termenul primeşte noi conotaţii: fantomă, vampir, bufniţă sau „cap de mort” (specie de fluture), dar atestat în prezent din ce în ce mai rar, termenul care s-a impus este cel de strigoi.
Sărbătoarea Sfântului Andrei sau Anul Nou Dacic
În calendarul popular, sărbătoarea este denumită Sântandreiul, fiind una la dată fixă, în 30 noiembrie, ziua Sf. Apostol Andrei Cel Dintâi Chemat, Ocrotitorul României, dar şi Moş Andrei, Andrei de iarnă, Indrea.
Hagiografia Sf. Andrei este legată de activitatea ecleziastică în creştinarea românilor: „şi a căzut în soarta apostolului Andrei, neamuri până în partea Mării Negre, spre partea răsăritului … până la râul cel mare, Istrul, care acum se numeşte Dunărea, întru care voia să semene sămânţa cuvântului lui Dumnezeu” („Vieţile Sfinţilor”).
Sărbătoarea pare a fi făcut parte dintr-un complex ritual de înnoire a timpului, Anul Nou Dacic, care, prin densitatea sacralităţii sale, devine „cap de iarnă”, reper de sfârşitul toamnei şi începutul iernii. Terminarea timpului autumnal este serbat la 30 noiembrie, cu unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, Ajunul Sf. Andrei. Este momentul când se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului, fie că sunt oameni (strigoi vii şi strigoi morţi), fie că sunt animale (lup, câini etc.) ei găsesc un impact profund în comunitatea sătească.
Sărbătoarea vinului sau Brumalia
Sărbătoarea corespunde, în linii mari cu „Dionisia”, cele Câmpeneşti, iar la traci cu „sărbătoarea vinului” (fermentarea mustului în butoaie). Unele elemente comune sunt şi în „Brumalia”, sărbătoare câmpenească romană. Comunităţile săteşti începeau sărbătoarea Sf. Andrei cu 29 noiembrie, Ajunul, momentul când se dezlănţuie forţele malefice iar „morţii necuraţi” îşi intensifică puterile acţionând pe pământ, în spaţii largi. În această noapte magică vor coborî pe pământ patronii lupilor, Sf. Andrei şi Sf. Petru, pentru a le „dezlega prada”.
În satele noastre, sărbătoarea numită „Sântandrei” nu este marcată de ritualuri ieşite din comun, de largă manifestare magico-religioasă. În afară de „stereotipia usturoiului”, prezentă în mai toate zonele etnofolclorice, nu asistăm la acţiuni impresionante. Oamenii ştiu că noaptea Sf. Andrei, aflată cu totul la discreţia spiritelor rele, este mult prea puternică pentru practicile apotrofice şi atunci se închid în case ungând intrările şi ieşirile cu usturoi şi aşteptând înfriguraţi să treacă orele fatidice; cu siguranţă că înţelegeau că în acest timp de maximă progresie a forţelor negre nu aveau nicio şansă să le învingă.
Deci era un timp de aşteptare, în care cine ieşea din casă putea fi atacat de strigoi şi vampiri, ce dădeau târcoale, atacându-i. În Ţinutul Pădurenilor aceştia luau şi înfăţişarea lupilor, care atacau animalele şi oamenii, şi „nu era bine să muţi staulul oilor că le mănâncă lupul” (apud Rusalin Işfănoni). Însă concepţia populară din zonă mai păstrează şi astăzi o înţelegere mai largă a strigoiului. Iată ce crede baba Floarea din satul Goleş: „ăştia nu-i şti, îs lângă tine la lucru, îs oameni ca noi, dară cum au pe Satana în ei … sufletele lor pleacă noaptea, le iasă din grumaz pe gură şi mere atât la grajdul mărhelor (vitelor – n.n.) de ieu tăt laptele şi la viţăi le suge sângele”.
Noaptea strigoilor
În satele de pe Valea Mureşului credinţa că cei răi „bătuţi de Dumnezeu” se preschimbă în câini sau lupi se păstrează în memoria unor locuitori şi în timpurile noastre. Această lycomorfie, celebrată de Sf. Andrei, răspândită mult în trecut, s-a lărgit în Calendarul oral al ţăranului şi la alte sărbători în care spiritele malefice atacau oamenii şi animalele, între Crăciun şi Anul Nou, în zilele fără soare sau în nopţile cu lună plină. Mătuşa Eugenia din Almaş Sălişte, comuna Zam, ne descria ce se întâmplă în „noaptea strigoilor”: „Să zice că unii uoameni ce aveau pe Satana în ei se făceau câni şi lupi de rupeau animalele şi uamenii din sat ce-i aveu duşmani. Zâcea buna că sălăşuiau laolaltă cu alţi moroni de Sf. Andrei, aşe amestecaţi la uni strâcau grajdurile, poiatele şi coteţele, rodeau uşâle să intre-nountru, să mănânce oile şî de alte”.
Interesante sunt măsurile de apărare înpotriva strigoilor. Menţionăm că Sântandrei nu pare a avea restricţii în intrarea spiritelor rele în gospodăriile săteşti din partea unor protectori divini ai oamenilor. Astfel strigoii au „liberă trecere” din spaţiul lor ocult în noaptea haotică, dominând ordinea şi lumina.
De aceea oamenii se apără singuri, încercând să-şi protejeze spaţiul de locuit prin închiderea tuturor ieşirilor în afară. Astăzi, în Ţara Zarandului, în satul Stănija, măsurile de apărare, deşi sumare, puţin eficiente şi de scurtă durată, erau crezute de populaţie ca infailibile. Baba Floarea, descântătoare din acest sat, spunea că „Moşu’ din satu’ nost punea în noaptea de Sf. Andrei spini şi mărăcini la căşi şi grajduri, să nu intre moroii, că se zicea că vin, da’ nu pot intra că să înţapă, ş-apoi pleacă … da’ vezi că Satana-i şmecher (sic!) intră pe fereastră ori prin pod şi face tăt rău, dacă nu ungem cu usturoi”. Tot în acest spaţiu folcloric se făcea deosebirea între „strigoii morţi” şi „strigoii vii”: „se-ntâmpla ca unii morţi „să se strice”, atuncea, să fac moroni, că la moarte nu se pune ai (usturoi) în gură şi nu se făcea slujbă … alţi să făceau moroni de răi ce-or fost, fără credinţă în Dumnezeu. Aşa spunea o bătrână din Ocin, arătând şi măsurile de apărare a satului; „veneau bărbaţi în putere, îi dezgropau pe ăi răi şi băgau furca-n iei şi apoi puneau spini şi lemne de-i ardeau să se ducă pe pustie”.
Interdicţii de Sărbătoarea Strigoilor
Cele mai multe interdicţii ale locuitorilor erau acelea de lucru în gospodărie: „nu-i bine să lucri că Sf. Andrei va da iarna tot cu vifor iară lupii s-or înmulţi şi or strica tăte vitele; de lucră vreo muiere apă tăţi copiii s-or betegi şi doară la Ignat s-or zdrăveni; de Sfântul Andrei, mama ne fierbea porumb cu sare şi punea şî o ţâră de usturoi să alunge moroni”. Sfântul Andrei reprezintă ultimul reper important al timpului autumnal şi „cap de iarnă” acum la sfârşit de an. Despre obiceiurile, datinile şi credinţele din „Noaptea strigoilor” putem spune că ele se configurează în sintagma „ştim că a fost odată, dar acum nu mai ţine”. Dense şi funcţionale în trecut, acum, în contemporaneitate, au rămas puţine fapte vii, însă bine fixate în mentalul indivizilor pentru că, aşa cum spunea o distinsă cercetătoare a culturii tradiţionale, Otilia Hedeşan „dacă acum (Noaptea strigoilor – n.n.) nu se face mai nimic, de crezut se crede enorm şi intens, într-un orizont de aşteptare terifiant şi tocmai de aceea, protejat de numeroase tabu-uri”.