Ignatul

Una dintre cele mai mari sărbători din Postul Crăciunului este Ignatul, a cărei sorginte trebuie căutată în timpul preistoric al sărbătorilor păgâne, în care Ignat, unul dintre divinităţile solare a preluat din calendarul ortodox numele şi data de 20 decembrie, Sf. Sfinţit Mucenic Ignaţie Teoforul.

În această zi apropiată de Crăciun se tăiau porcii, sărbătoarea numindu-se pe un areal mai larg Ignatul Porcilor. Ritualul depăşeşte o simplă sacrificare de animale. Împreună cu Ignătoarea, perechea lui feminină, veghează personal asupra îndeplinirii prescripţiilor jertfei porcului. În avalanşa pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă, ne spune reputatul etnolog Ion Ghinoiu, tăierea porcului era o activitate semnificativă, atât din punct de vedere economic (carnea şi preparatele din carne de porc erau alimente de bază în timpul sărbătorilor), cât şi ritual. În această zi, în întreaga comunitate ţărănească pluteşte în plin de monism ritualic reminiscenţele unor sărbători păgâne în care porcul devine spirit al grâului, în general al vieţii şi vegetaţiei cum sunt: Demeter, Persefona sau Osiris. La o analiză atentă a practicilor de Ignat se evidenţiază multe dintre trăsăturile sacrificiului magic din societăţile tribale.

Lăsând la o parte latura „spectaculoasă şi gastronomică” (Antoaneta Olteanu), interesantă este prezenţa divinităţii patronate de Ignat care pedepseşte exemplar pe aceia care nu îndeplinesc cu stricteţe ritualul sacrificiului, ceea ce dovedeşte încă o dată că la origini acesta era uman, fiind, apoi, înlocuit treptat cu acel animal mai variat simbolic prin implicaţii. De aceea femeile care lucrează în ziua de Ignat şi se abat de la ritualurile Ignatului sunt chinuite şi opărite cu apă clocotită.

Originile sărbătorii

Sacrificiul ritual al porcului, prinderea şi înjunghierea, incinerarea (pârlirea porcului), semne magice (pe frunte, ceafă şi spate), smulgerea părului (pentru pensule şi bidinele), jupuirea pielii (pentru opinci), tranşarea tipică a corpului în bucăţi, prepararea grăsimii (pentru farmece, descântece şi remedii împotriva bolilor) precum şi prepararea alimentelor rituale din organele animalului, totul într-o magică expresională, sunt reminiscente ale sărbătorilor păgâne ale morţii Anului Vechi şi premizelor reînnoirii Anului Nou.

Preluat din mitologia romană, Igantul se petrece aproximativ în aceeaşi perioadă a calendarului când romanii îl sărbătoreau pe zeul semănăturilor şi al vegetaţiei – Saturn, unde se jertfeau animale, iar sacrificiul sângeros al porcului şi ritualul funerar de incinerare în ziua de Ignat (posibil lat. Ignus – foc) are la bază un străvechi ritual arhaic transmis în scenarii adaptate de-a lungul timpului de către comunităţile tradiţionale.

Din cercetările noastre am constatat că în mai toate satele hunedorene există încă credinţa că este păcat să lucrezi în această zi deoarece asupra gospodăriilor se pot abate boli şi accidente „mai cu samă copii ăi mai slăbuţi, născuţi cu greu de muieri”, cum zicea Bruzan Ana din Boşorod… „că altu’ nu lucrăm decât la tăierea de Ignat a porcului că-i obiceiu’ din străbuni şi-i păcat să nu-l tăiem, că nu-i bai de-i negru ori alb porcu’ să fie gras şi fain, să ne ajungă la tăţi’”, completa moşu Ioan din acelaşi sat.

Ritualul tăierii porcului

În Ţinutul Pădurenilor, numele Ignat este pronunţat cu amintirea lui „g” – Ignat, fiind socotit un eveniment calendaristic de mare importanţă. De tăierea porcului se ocupau bărbaţii, iar de treburile auxiliare preparării cărnii, femeile şi deşi ne aflăm în Postul Crăciunului, cu interdicţie totală „de dulce”, este singura zi când „se putea pune mâna pe slană, carne şi unsoare şî nu era păcat”. Toate pădurencele aveau interdicţia de tors, ţesut şi cusut că „nu-i bine să lucri de Ignat că nu vei fi ferit de boli” după cum credeau femeile din satul Bătrâna.

Dacă astăzi se procedează în acest mod, în vremurile din bătrâni restricţiile postului erau erau ţinute cu rigorile prescrise de biserică. Atunci în toate satele pădureneşti sacrificarea porcilor se făcea până în Vinerea Mare, 14 noiembrie, adică înaintea începerii Postului Crăciunului pentru că în post nu se gătea „cu carne sau cu orice de frupt” (de dulce – n.n.). Apoi gospodinele spălau în prima zi de Post vasele şi clanţele uşilor cu leşie, un fel de Spolocanie (înainte de Postul Mare de Paşti).

În satele de pe Valea Mureşului Inferior, în cele din comunele Gurasada şi Zam se obişnuieşte şi astăzi ca din sângele unui porc negru să se facă „benchi” (semn) în formă de cruce pe fruntea copiilor ca să fie „graşi şi faini ca porcu’ tăt anu’”. La Cărmăzăneşti, asistând la un „Ignat” în gospodăria moşului Aron, am observat un ritual făcut aproape ascuns de gospodar: după pârlirea porcului, l-a crestat la ceafă în formă de cruce spunând: „Doamne Dumnezeule / De la mine pomană, / De la Tine mană (belşug – n.n.) /”.

Untura, mai ales de la un porc negru, era folosită de către descântătoare la vindecarea unor boli cum sunt unele arsuri, boli de ochi, împreună cu „floare de muşeţel, prescuriţă şi iarba creţei” după cum spunea mătuşa Pelaghia din Ribiţa.

Ignatul, sărbătoare păgâno-creştină

Fenomen mitico-religios dezvoltat în spaţiul românesc, Ignatul are caracter sincretic, păgâno-creştin, ca modalitate abilă, conciliatoare, a bisericii creştine de a combate unele manifestări neconforme cu dogma bisericească prezente în mitologia folclorului nostru, a jertfei de tipul legendei Meşterului Manole.

De data aceasta sacrificiul uman a fost înlocuit treptat de cel animal (porcii sau găinile, de preferinţă negre, fiind vorba de un patron al porcilor şi al păsărilor) sacrificiul ritual instituit chiar de Sf. Ignaţie, răsplătit apoi cu „pomana porcului”, ritual alimentar important, prezentat de regulă ca ofrandă, pomană dată săracilor (apud Antoaneta Olteanu).

Fiind o zi de mare încărcătură magico-religioasă, Ignatul se ţine în majoritatea satelor noastre şi aproape că nu există gospodărie ţărănească unde să nu se sacrifice câte un porc.

În ajunul de Ignat, în fiecare sat pădurenesc, se strângeau la case vecinii mai apropiaţi, rude şi prieteni pentru a asculta „povestea lui Ignat”, o legendă folclorică, o povestire cu ghicitori şi şarade, o peripeţie a omului sărac care mergea la târg să-şi cumpere un porc pentru familie. În fiecare zonă etnofolclorică există variante proprii ale naraţiunii, dar conţinutul este acelaşi: bunătatea şi cumpătarea înving lăcomia şi viclenia, iar în plan religios, victoria lui Dumnezeu asupra Satanei, a binelui asupra răului. Ignatul deschide perioada sărbătorilor de iarnă, care vor culmina cu Crăciunul, Naşterea Domnului.

Sacrificiul de Ignat conţine şi premize meteorologice ale vremii pe care credinţa populară le leagă de starea măruntaielor din porc, în special splină: când splina este peste tot groasă, va fi iarnă grea, de la început până la sfârşit; dacă-i la un capăt înainte sau înapoi groasă, iarna va fi la început sau la sfârşit grea; dacă va fi umflată la mijloc, iarna va fi grea doar la mijlocul ei.