Ca orice alegător cu simț de răspundere și fără a avea o orientare ideologică prestabilită “istoric” (“familia mea care de la ’48 votează cu…”), mi-am zis să analizez temele de campanie și să-mi dau votul cui mi-o reprezenta mai bine interesele. Așa că am investit în campania electorală ceea ce am eu mai scump: “timp de creier”. Expresia se trage de la Patrick Le Lay, fost președinte director general al canalului fancez TF1, care a susținut, în 2004, că asta este ceea ce vinde televiziunea clienților de publicitate: timp de creier uman disponibil.
Interesele mele generale de alegător merg spre orientarea pro-europeană, spre dezvoltare sustenabilă, spre statul de drept, spre un respect cât mai larg și mai inclusiv pentru drepturile omului și, evident, spre bună-stare (care nu se traduce exclusiv în salarii mari). În plus, pentru mine, libertatea de exprimare și educația sunt domenii particulare de interes.
Ce mi-a oferit campania electorală m-a plasat într-o dilemă majoră. Pentru că partidele îmi oferă, toate, creșteri de salarii și pensii, fără a-mi indica o modalitate măcar verosimilă, dacă nu credibilă, pentru asigurarea acestor creșteri. O ofertă care îmi jignește inteligența. Îmi oferă redarea unei demnități – pe care nu cred ca mi-am pierdut-o cândva. Dar partidele care îmi cer votul așa cred, se pare, ceea ce devine pentru a doua oară jignitor. Îmi promit că-mi dau înapoi o țară, de parcă ar fi țara lor (mă rog, aici ar putea exista un sâmbure de temei; că drept este că și-au însușit-o, fiecare când i-a venit rândul). Deci, hoțul îmi face hatârul de a-mi înapoia bunul furat. Îmi oferă, mai nou, aministie generală, de parcă am fi cu toții cu procurorii în coastă și avem nevoie de eroi providențiali să luptăm împotriva justiției abuzive. Găsim în această ofertă chintesența unor replici deja clasice: “cu toții am turnat la Securitate” sau “dacă toți suntem corupți, înseamnă că nimeni nu e corupt”[1]. În plus, îmi arată cu degetul care sunt adevărații dușmani ai patriei: Soros în persoană și oamenii lui, “sorosiștii”. În esență, marea amenințare la adresa viitorului meu luminos sunt societatea deschisă, democrația participativă și drepturile omului.
Aceasta este, deci, opinia partidelor (care au avut aproape toate, în diverse combinații, acces la frâiele și visteria statului) despre alegătorul român: sărac, umilit, neputincios și hoț, victimă a ocultei internaționale și a unor cozi de topor locale (nicicând aflate, însă, la guvernare, că de aceea le zice “neguvernamentale”).
Este treaba partidelor să-și deseneze oferta electoarală pe ce fundal social își imagineză că au. Dar acest portret al românului cu drept de vot a trecut neamendat, necriticat și nepus sub semnul întrebării de jurnaliști și moderatori, cei care ar fi trebuit să fie reprezentanții interesului public (și) în această campanie. Mass media este singurul sector economic care se bucură de protecție constituțională. Libertatea de exprimare este garantată, cenzura este interzisă, ca și suspendarea publicațiilor. În schimbul acestei înalte protecții, mass media, jurnaliștii au o obligație morală, care derivă din mandatul lor de serviciu în interes public. De la acest mandat au abdicat (și) în această campanie electorală, așa cum au făcut-o din 2008 încoace.
În primii ani după 1989, mass media s-au bucurat de grade înalte de credibilitate în rândul publicului, tocmai datorită faptului că erau (sau erau percepute ca fiind) “adevărata opoziție” a țării, locul acela în care cetățeanul își căuta “vocea”. Campaniile electorale pentru alegerile generale (2008) și prezidențiale (2009) au marcat o schimbare în atitudinea presei față de candidați și partide. Atunci s-a trecut de la sprijin mediatic la partizanat pe față, atunci canalele de informare au început să se lupte între ele, în numele și spre beneficiul celor pe care îi sprijineau. Rezultatul a fost o scădere imediată, dramatică și aparent nerecuperabilă în credibilitate, de la peste 80% la circa 40% în anii din urmă.
Partizanatele politice se realiniază. Foștii critici suferă de amnezie, televiziunile difuzează la greu clipuri electorale ale unor candidaților cărora le erau, până mai ieri, ostile. Cel care pierde pe toată linia este jurnalismul. Dusă e credibilitatea și convingerea că jurnaliștii ne (re)prezintă interesele în spațiul public. Așa că nu e de mirare că dus este și “timpul de creier” pe care alegătorul român, cel presupus sărac, obidit și cu teama de procuror în suflet, îl alocă mediilor profesionale, care devin din ce în ce mai neprofesioniste.
Un articol de Ioana Avădani
Director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului Civil Response to Clientelism in Media – MEDIA CIRCLE, co-finanțat de Comisia Europeană, prin Civil Society Facility – Media Freedom and Accountability Programme)
————–
Facebook
YouTube
RSS