Drumeție în Cheile Glodului. GALERIE FOTO

În județul Hunedoara sunt multe locuri pe care Dumnezeu le-a binecuvântat sau unde prin intervenția omului au fost construite adevărate minunății. Însă acelea care te lasă cu răsuflarea tăiată atunci când le vizitezi nu sunt foarte multe. În ceea ce mă privește, consider că printre destinațiile cu șanse mari să se încadreze pe un loc fruntaș în orice clasament se numără și Cheile Glodului.

Scurtă descriere a văii

Situate în partea de nord-est a județului, Cheile Glodului sunt împărțite administrativ între două județe: Alba și Hunedoara. Valea Ardeului, după ce izvorăște la nord de satul Nădăștia, din comuna Almașu Mare, curge traversând mai multe sate până ce la sud-vest de satul Glod întâlnește calcarele pe care, cu hotărâre le străbate, tăind puțin câte puțin, de multe mii de ani. Pe culoarul strâmt săpat printre pereții înalți, apa dăltuiește în piatră clipă de clipă, modificând cu fiecare strop nivelul, aspectul și amploarea văii. Ajuns aproape de limita între județe, lichidul viu a modelat adevărate vâltori prin care se strecoară, și parcă fierbe atunci când se aruncă la vale, în rotocoale și vârtejuri acrobatice. Cei care se vor încumeta să străbată aceste locuri se vor simți precum într-o amenajare modernă pentru scaldă și relaxare. Însă efectele imprimate apei nu vor avea ca sursă pompele care compun vreo instalație, ci chiar natura însăși, așa cum a… lăsat-o Dumnezeu.

Printre stânci și în pădure, numeroase specii de păsări, mamifere și reptile stăpânesc această mică sălbăticie. Cerbul, ciuta, mistrețul, bursucul sau vulpea sunt prezențe obișnuite. Acvila de stâncă, șoimii și corbii domină înalturile, iar prin crăpături și peste stânci, reptile: șerpi sau șopârle se simt în largul lor.

Mai în aval, ea curge udând poalele „Raiului”, apoi ocolește Cetățuia de la Ardeu, coboară spre satul Bozeș și mai apoi, unindu-se cu Valea Balșei, călătoresc împreună până se vor vărsa în Mureș.

Invitație la drumeție

Odată ce am urmărit parcursul văii de la izvor și până la vărsare, ne vom întoarce, urcând pe firul ei, până în satul Ardeu, acolo undeva începe călătoria noastră. Drumul modernizat ne poartă pe sub coroanele unite ale arborilor ca printr-un tunel, până în apropiere de Ardeu, unde orizontul se deschide, dezvăluindu-ne pentru început dealul Cetățuie și mai apoi culmea calcaroasă din care face parte și Raiu’ – peretele de calcar cu deschideri ce amintesc de ogivele catedralelor gotice, care a fost denumit atât de sugestiv de localnici.

În centrul satului, înainte de magazinul sătesc, drumul se desparte: în stânga pentru cei care doresc să ajungă la Balșa, iar la dreapta pentru cei care locuiesc de-a lungul văii, ori pentru cei ca noi, care dorim să vizităm Cheile Glodului. De o parte și de alta a drumului, casele sunt parcă amplasate ca să ilustreze viu o tipologie a proprietăților de pe la noi. Case noi, îngrijite, contrastează cu altele a căror istorie pare că a ajuns la final, ele fiind lăsate în paragină rând pe rând. Sunt și gospodării mai vechi care încă păstrează farmecul de casă din povești, încremenit în structura de lemn și lut pe care au ridicat-o bunicii.

Drumul pare să se sfârșească brusc, în vadul Văii Ardeului, însă el continuă nestingherit și pe malul opus. O punte de lemn asigură accesul pietonal, iar vara, gardul electric menit să protejeze cornutele în timpul pășunatului poate să fie trecut prin locuri amenajate special. Mai apoi, ne angajăm hotărâți să urcăm pieptiș către ținta călătoriei noastre.

În partea stângă, localnicii au amenajat un altar. O construcție modernă, în care marmura și lemnul lăcuit se contopesc parcă în încercarea lor de a ieși în evidență în mijlocul unui peisaj care parcă îți taie respirația. Stânca impresionantă pe care localnicii o numesc „Piatra peșterii” sau „Cetate” și care atrage instantaneu privirea este un loc asupra căruia va trebui să revenim.

Partea cea mai abruptă

Lăsăm în stânga noastră altarul apoi urcăm pieptiș pe drumul lat, care ne conduce prin pășuni și prin livezi, fiind flancat de arbuști sălbatici. Pe partea dreaptă întâlnim o casă. Sau mai bine spus o fostă casă. Pe perete încă se mai poate vedea plăcuța cu numărul 22, iar în fața casei pomii și vița de vie se încăpățânează să înflorească și să rodească.

Drumul se îngustează și se transformă în cărare, pe care cotim la stânga, prin pădure. La început tânără și deasă, iar mai apoi cărarea marcată ne conduce spre dreapta, pe sub arbori falnici care au privit multe generații care au crescut și au traversat pe acolo. Accesul poate fi asemuit cu o plimbare printr-un parc, relaxantă, în liniște și totuși însoțită de trilurile zglobii ale păsărilor.

Pe cursul văii

Dar de aici călătoria noastră intră într-o altă etapă, parcă pe un alt tărâm. Coborâm malul abrupt al văii până pe malul apei. Cărarea amenajată cu o balustradă de lemn prin strădania edilului local ocolește o stâncă și ne conduce până la puntea din lemn care traversează valea. Și din nou ni se dezvăluie în contrast două dintre fețele României în care trăim. Valea a cărei frumusețe sălbatică ne stârnește admirația și ne răscoleşte sentimentele este agresată de gunoaiele care plutesc, ori au fost deja fixate în maluri de furia apei care se revoltă din timp în timp.

Apa care în cea de-a doua jumătate a secolului XX a fost constant încărcată cu substanțe dăunătoare oricărei forme de viață, utilizate în minele din comuna Almașu Mare, începe să se limpezească. De fapt, numai după precipitații abundente culoarea roșie, a galiței spălate în mine, se mai încăpățânează să revină. Dar numai pentru puțin timp, până când se opresc ploile. Dacă otrava, încet, încet nu va mai fi un inamic al mediului, pentru vietățile sălbatice, domestice și pentru oameni  gunoiul deversat în râu va intoxica poate multă vreme ținuturi de o rară frumusețe, amenajate cu migală chiar de Creator.

Din acest loc, trecătorul pășește parcă într-o altă lume, cu peisaje a căror frumusețe sălbatică sunt parcă încremenite din vremuri de mult uitate. Numai apa care curge când vijelios, când molcom, meandrând, chiar îți dovedește că timpul se scurge cu fiecare strop.

Puțin urcuș, iar mai apoi o traversare chiar pe lângă apă și ai ajuns la Izvorul Tămăduirii.

Izvorul Tămăduirii

Sub o stâncă, apa rece s-a adunat într-o cavitate din care mai apoi se scurge molcom în Valea Ardeului. Apa de aici este cunoscută de localnicii din toate satele din jur pentru că poate fi păstrată timp îndelungat, fără să își piardă proprietățile. Și tot în legătură cu acest izvor, an de an, credincioșii din comunitățile locale, cu mic, cu mare, se întâlnesc împreună cu preoții lor pentru a face act de pioșenie la sărbătoarea creștină Izvorul Tămăduirii.

An de an, în vinerea din Săptămâna luminată, creștinii de rit ortodox își amintesc de una dintre minunile Maicii Domnului care, îndemnând pe împăratul Leon să-i dea să bea apă dintr-un izvor unui nevăzător, i-a dăruit lumina ochilor. Chiar dacă în acest loc nu s-a înălțat o biserică, asemeni celei ridicate de împăratul Leon, la Constantinopol, aici credincioșii au înălțat spre slava lui Dumnezeu o cruce.

Ultima etapă

Răcoriți de apa ieșită de sub munte, pornim din nou în amonte. De aici accesul este mai dificil pentru că lipsește o cărare amenajată. Din loc în loc, apa a adus câte un trunchi de copac, din care a făurit cu măiestrie punte. Dar nu oricine se încumetă să traverseze asemenea… „punți ale suspinelor”. Cei care nu sunt buni echilibriști pot încerca, din piatră, în piatră să se strecoare în lungul apei care curge lin, ca într-un șes, făcând meandre.  Aici cei doi versanți tăiați de apă se despart și mai apoi se apropie din nou, formând „amfiteatre”. Pereţi imenşi, așezaţi parcă de o forță de nestăvilit, sunt și pe o parte și pe alta, iar în față se întrezăresc stâncile de netrecut, asemeni unor ziduri de cetate. Într-acolo ne îndreptăm și noi, urmând marcajul care condus până aici. Părăsim cursul apei ascuns după o perdea verde de arbuști, dar numai pentru o clipă. Apoi, dintr-o dată ne pomenim… în fața „zidului“.

Deși nici urmă de monștri, ne simțim precum echipajul lui Odiseu, ajuns în fața stâncilor străjuite de Scylla și Charibda. Ca și în strâmtoarea descrisă de vechii greci, apa străbate și aici un culoar îngust printre două stânci care se înalță atât de mult încât soarele cu greu reușește să își trimită razele până la pământ. Și numai în zilele de vară.

Din acest loc pot continua temerarii care sunt hotărâți să străbată strâmtura prin apă. Însă noi, care nu am fost încă sfătuiți de Circe pe ce parte să apucăm, ne mulțumim să contemplăm grandoarea peisajului. Apoi, obosiți dar încărcați cu impresii, sentimente și amintiri, ne retragem pe drumul pe care am venit, în tăcere, încercând să păstrăm vraja cât mai mult.