Sărbătoarea lui Sâmedru

Socotit zeu în Panteonul românesc de către Ovid Densuşianu, Sâmedru este patron al iernii pastorale şi reprezintă moartea vegetaţiei, venirea iernii şi a frigului în antiteză cu Sângiorzul, „patronul frunzei verzi”, regeneratorul naturii, al primăverii.
A fost asimilat de popor ca Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvoditorul de mir şi făcătorul de minuni, zugrăvit în „Vieţile Sfinţilor” astfel: „Sfântul Marele Mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Salun (Tesalonic) din părinţi de bun neam şi dreptcredincios… Fiind întemniţat pentru mărturisirea lui Hristos, la douăzeci şi şase ale lunii octombrie au intrat ostaşi în temniţă… l-au împuns pre el cu suliţele, şi întâia suliţă cu care l-au împuns a fost în coasta dreaptă, în locul care au împuns şi pre Hristos pe cruce…”. Moartea sfântului la sfârşitul lui octombrie a fost înţeleasă de mentalul ţărănesc drept moartea naturii şi astfel anul se împarte în două părţi simetrice: anotimpul vara (cu miezul timpului la Sf. Ilie – 20 iulie) şi iarna (cu miezul timpului la Sâmpetru de iarnă – 16 noiembrie).
Patronul soroacelor
Făcând parte din anul pastoral, Sâmedru apare în mai multe mituri populare ca Sfântul Dumitru, cioban cu turma sa într-o pădure, izolat de oameni. Mai târziu intră în conştiinţa comunităţilor ca un păstor sau crescător de animale obişnuit, dar şi ca un fecior frumos ce se metamorfozează pe timpul nopţii în porc, străvechi simbol zoomorf pentru spiritul grâului (după Ion Ghinoiu).
Pe lângă faptul că „încuie vara”, Sâmedru desfrunzeşte codrul şi aduce zăpada pe pământ, dar lucrul cel mai important pentru ţăran este faptul că patronează şi garantează „soroacele pentru slujbe, încheierile şi învoielile” făcute cu jumătate de an în urmă, la Sângiorz.
Toate acestea ne conduc la înţelegerea că Sâmedru depăşeşte cadrul unei mici sărbători de toamnă, devenind un reper agrar şi pastoral al anului ţărănesc.
Sâmedru devine astfel o sărbătoare plenară a întregii comunităţi, având în prim plan, un moment definitoriu – Focul lui Sâmedru – ca un scenariu al morţii şi renaşterii naturii la cumpăna între 25 şi 26 octombrie. Caracterul funerar al focului, într-o veghe ritualică specifică, se pare că are rădăcini în timpul arhaic ca un cult al strămoşilor pentru câştigarea bunăvoinţei în asigurarea unui an viitor fertil şi bogat în recolte.
Acest cult al strămoşilor este concretizat în „pomenile de Sâmedru”, când se dădeau ofrande „de sufletul morţilor”, fiind una din „sâmbetele morţilor”.
Foc ritualic
Focul lui Sâmedru avea în trecut, când populaţia vârstnică se orienta după calendarul popular oral, o prezenţă substanţială în satele hunedorene ca ceremonial nocturn cu participarea întregii comunităţi.
Iată cum ne povestea baciu Gheorghe din Dumbrăviţa de pe Valea Mureşului „obiceiul focului lui Sâmedru”:
„Cu o ţâră mai ’nainte de Sf. Dumitru, noi ăi mici meream în pădure şi adunam vreascuri, ăle uscate şi mai grosuţe, mai puneam coceni, resturi de la cânepă şi făceam o adunătură mare şi ’naltă… Sara, de Sf. Dumitru, îi dădeam foc… venea tătă lumea, ăi bătrâni, mame şi taţi, iară noi ne bucuram şi săream peste foc”.
Ceremonii funerare
Fiind şi una din cele trei sâmbete când în ziua de Sâmedru se făceau ofrande morţilor; se făceau slujbe la biserică pentru toţi morţii, se aprindeau „lumini” la morminte şi se dădea pomană celor prezenţi la ceremonie: colaci, ţuică, fructe iar alţii mai avuţi chemau săraci în gospodăriile lor unde îi ospătau şi le dădeau, în vremurile vechi, „banul de pomană” pentru confortul mortului în viaţa de apoi.
Aceste acte rituale de purificare, fertilitate, apotropaice şi de divinaţie, anunţă deja un timp al anului nou care îngropat acum va renaşte mai bun şi cu recolte bogate pentru oameni.
Dincolo de complexitatea şi sacralitatea focului, Sărbătoarea lui Sâmedru era şi o importantă dată domestică în calendarul pastoral mai ales în mediile pastorale, unde era numită şi Ziua Soroacelor când activităţile social-economice primeau o finalizare a vechilor înţelegeri, târguri şi soroace.
În satele momârlăneşti din Cimpa, Jieţ, Lunca şi Dobreşti, ciobanii se strângeau în ziua de Sâmedru în mijlocul satului, „la boltă”, unde îşi reglau problemele economice legate de păstorit şi, ne zice baciul Gălăţean Ionică: „şedeam la o ţuică şi ne socoteam la vechile înţelegeri şi tăt ce-o fost cu şase luni în urmă… apoi făceam învoieli noi, tătă cu cinste şi răspect între tăţi, ăl ce-o avut cheag mai mult dădea beutură şi-i cânta fluiera”.
Moroi și strigoi
În satele din Ţara Haţegului, la Silvaş şi Sântămărie Orlea, proprietarii de cai, şi astăzi, îşi tund coamele cailor tretini (până la 3 ani) ca să aibă păr frumos, iar în Ţinutul Pădurenilor, la Goleş, Dăbâca şi Hăşdău, se obişnuia ca să se facă o cruce pe zidul acareturilor cu un tăciune rămas de la focurile apotropaice de Sf. Dumitru, împotriva spiritelor rele. În unele sate ale comunei Zam – Almaş Sălişte, Brăşeu şi Almăşel – şi astăzi bătrânele cred că-i primejdie să se pieptene pe păr de Sâmedru: „ăi de fac, tăt anu’ or fi bolânzi” (bolnavi – n.n.).
La sărbătoarea lui Sâmedru se credea că morţii ieşeau din pământ, din morminte şi se făceau moroi, vârcolaci şi strigoi năpăstuind pe cei vii.
În satul Ghergheş al comunei Cîrjiţi circulă o serie de legende despre aceste spirite rele prin care spiritele morţilor ies în noaptea de Sâmedru şi bântuie până la 30 noiembrie de Sfântul Andrei sau popular spus Sântandrei. Viorica Avram, o interlocutoare din acest sat, a relatat cu un talent narativ deosebit transformarea unui sătean defunct în câine, stârnind spaime prin prezenţa sa în mijlocul oamenilor vii.
La Sâmedru, energia negativă a forţelor oculte este la început, totul se desfăşoară într-un clar/obscur ajun al sărbătorii şi creşte treptat până la Sânandrei, apogeul manifestărilor acestora.
Din acest motiv şi previziunile meteorologice sunt vagi şi ambigue: iarna grea la Sâmedru este prevestită de abundenţa (sic!) nucilor şi a gutuilor, dar şi de numărul mare al hârciogilor; cum e ziua de Sâmedru aşa va fi toată iarna – de-i vreme aspră, va fi bună iarna, de va fi vreme bună, toată toamna va fi lungă şi frumoasă. Cele mai bune aspecte oraculare pornesc de la ciobani: când vor să afle dacă iarna va fi moinoasă sau geroasă îşi aştern cojocul în mijlocul oilor şi se uită să vadă ce fel de oaie se va culca pe cojoc: oaia de-i neagră, iarna-i bună, de-i albă, va fi geroasă.