Sânzienele păzesc Soarele să nu fie mâncat de vârcolaci. 24 iunie, Ziua de Sânziene, ziua când Soarele merge cu sărituri și nu-și urmează drumul drept. Jocul ritualic când se aruncă coronițe pe casă pentru viață și moarte

Un material de Marcel Lapteș – etnograf

În miezul verii, la 24 iunie, în imediata apropiere a solstiţiului de vară, calendarul ţăranului român consemnează o sărbătoare a protecţiei şi vitalităţii agricole denumită în zonele nord – vestice Sânziene, iar în cele din sud – est Drăgaica. Sărbătoarea păstrează un amestec fascinant de culturi arhaice, păgâne şi creştine sub semnul magiei şi vrăjitoriei. Sânzâiana sau Drăgaica au fost identificate ca fiind zeiţa Diana din panteonul latin, Hera sau Artemis din pante­onul grec şi zeiţa Bendis din cultura traco-getică ca având acelaşi atribute a fertilităţii naturii şi a protecţiei grânelor. Prima semnalare etno­folclorică a sărbătorii îi aparţine lui Dimitrie Cantemir în Des­crip­tio Moldaviae unde realizează o descriere amănunţită a obiceiu­lui de Sânziene asimilând-o culturii zeiţei Ceres: „… Prin ea (Sânzi­ană, Dră­gaică) o înţeleg pe Ceres. Căci în această vreme a anului când încep să se coacă se­mănăturile, toate fetele ţăranilor din satele înveci­nate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele şi îi dau numele de Dră­gaică. O petrec pe o­goare cu mare alai, o gă­tesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe bas­male colorate şi-şi prind de mâine cheile din ham­barele lor. Astfel împodobită, cu mâinile întinse şi cu panglicile bătute de vânt, încât să se înfăţişeze ca o zburătoare, se întoarce de la câmp acasă, cântând şi jucând, trecând prin toate satele de unde sunt însoţitoarele sale, cari cu cântece anume o numesc cât mai des sora şi stăpâna lor” 1.

Mai de­parte menţionează şi onomasticul Sânziene: „Numele este pre­mergător al Sf. Ioan. Ei sunt convinşi că în ziua dinaintea acestui sfânt soarele nu-şi urmează drumul său drept ci merge cu sărituri. În  ziua aceasta toţi ţăranii se scoală înainte de răsăritul zorilor şi privesc cu ochii ţintă răsăritul soarelui şi lumina lui face să tremure ochii lor nerăbdători, ei atribuie soarelui mişcarea care se petrece în ei şi intră în casă bucuroşi de ceea ce au văzut” 2. Fiind miezul calendaristic al verii în proximitatea solstiţiului de vară, Sânzienele reprezintă ziua însorită cea mai lumgă şi cu noaptea cea mai scurtă din an, socotită la această cumpănă a anului, cu cea mai mare încărcătură malefică, de aceea ţăranilor li se păreau că soarele merge cu sărituri şi nu-şi urmează drumul drept.

Calendaristic, vara nu mai are putere şi se pregăteşte să aducă rod bun tuturor culturilor dând în acelaşi timp energii magice şi miraculoase unor plante de leac. Este timpul magiilor terapeutice, a unor tehnici străvechi de vindecare empirică a suferinţelor fizice şi psihice cu ajutorul descântecelor unde elementul central avut în vedere era acela al magiei iubirii pentru că sărbătoarea Sânzienelor plasată într-un timp critic , al drumului verii către timpul rece, are menirea să-i ajute pe oameni să depăşească timpul nevralgic cu ajutorul timpului iubirii, ezoteric şi nocturn în desfăşurare.

Timpul iubirii, al dragostei împlinite este vitalitate 3 – deoarece ritualul care susţine cel mai intens această valoare este dansul Drăgaicei, jocul ritualic al Sânzienelor când se aruncă coroniţele pe casă pentru viaţă şi moarte, toate reprezintă reminiscenţe ale practicilor vitale prin care zeităţile protectoare erau solicitate să apere culturile agrare, în esenţă o sărbătoare feminină destinată atragerii forţelor pozitive centrate pe practicile de propiţiere. Timpul critic al sărbătorii este un segment important în ritualul de cult al soarelui care se îndreaptă, treptat, către iarnă, către moarte; astfel soarele în lungul drum spre iarnă se opreşte pentru a se odihni iar la miezul zilei împietreşte. Atunci Sânzienele şi Drăgaicele păzeau ca vârcolacii să nu mănânce soarele contracarând energiile solare negative.

În satele hunedorene această sărbătoare de vară este cunoscută sub denumirea de Sânziene, dar am întâlnit şi altele: Sf. Ioan de Vară şi Ziua Soarelui (în satele de pe valea Mureşului). Trebuie să precizăm că vechile semnificaţii, menţionate de noi, s-au păstrat fragmentar fiind uitate de marea majoritate, nemaifiind justificate astăzi în noile condiţii când obiceiul Sânzienelor îl întâlnim la multă lume de la oraş, în ipostaza simplă de împodobire a casei cu flori. Chestiunea este mult mai complicată decât o prezentăm, fiind în primul rând mai puţin o reacţie conştientă asupra vechii datini de fosti ţărani deveniţi pe timpul comunismului orăşeni forţaţi, care au mai păstrat vagi reprezentări a ritualului – florile ca importanţă o­no­mastică a sărbătorii, încât în fiecare casă era un vas cu sânziene.

Din cercetările în teren (majoritatea până în 1989) am constatat însă că un segment important al populaţiei rurale, cel feminin, sărbătorea cu oarecare discreţie Sânzienile în sensul că nici pe departe nu avea amploarea şi succesul de astăzi. La întrebările noastre, dacă se mai ţine sărbătoarea şi cum se făcea la Sânziene se răspundea invariabil: „să mai ţâne, doară de muierile bătrâne … ăle ce ştiau de ierburi de leac … o ţâră fetile ce-şi fac coroniţe” 4.

Vom prezenta în continuare şi alte aspecte, deosebit de interesante, care ne-au întărit încrederea în idea că în unele zone etnofolclorice hunedorene s-au mai păstrat în sărbătoarea Sânzienelor motive din miturile străvechi ale geto-dacilor.

În Platoul Luncanilor, Sânzienele erau înţelese ca Ălea frumoase, adică nişte zâne frumoase, imateriale, nişte năluci care „unde li-e drag acolo joacă; vara la stânile din munte încâlcesc coama cailor şi nu-i bine să o descâlci; prin livezile unde au umblat Alea Frumoase, prin pruni şi meri sunt smocuri de ramuri subţiri şi dese folosite ca leac pentru vita bolnavă. Zânele vin la Fântâna cu leacuri de la Bobaia şi petrec în jurul izvorului şi nu-i bine să le superi sau să le priveşti drept că ţi se strămută uitarea de nu mai vezi” 5. Sărbătoarea este apanajul exclusiv al femeilor, destinată să atragă energiile pozitive ale astrului solar către acestea. Am întrebat pe Costa Anişoara din Luncani, cum se face la Sânziene şi ce sunt acestea. „Îs aşa ca un vânt … zânele de Sânziene şi duhul sfânt al lui Sf. Ioan Botezătoriu, că atuncea s-a născut, îi zi mare da’ nu tăţi o ţân …. mai mult noi muierile. Aşé iera … dimineaţa de tăt ne sculam şi meream la fântână de ne spălam cu apă neîncepută, alte fete dădeau cu rouă pe faţă ca să fie faine şi să placă la băieţi şi ne înţelegeam să merem de cu seară în fânaţul lui cutare să culegem sânziene. Da, zâua meream … care pe unde … culegeam tot felul de flori, da’ mai multe sânziene. Apoi le împlăteau fain-frumos de făceau cununile pântru noi şi  băieţi, aşé mai mici sau mari cât capu’ … că făceau mai multe … de puneam la poartă, la fereastră, apoi noi … minte de fată le aruncam pe casă”6.

„Sânzienele îs bune la vrăjit că-s flori blagoslovite de Sf. Vineri şi Maica Domnului, ne spune Bălăjoi Sofia din Alun 5, coroniţele aveau şi ele o înţelegere: de rămâne pe casă îi sămn bun că cel ce-o aruncat o trăi mult, de cădea îi sămn rău, de boală şi chiar moarte … cununile ce se opreau pe casă mai era sămne păntru fată … de nuntă şi r­ăpede până-n toamnă … de cădeau era bai, că aştepta mult şi bine” 7. Femeile din Platoul Lunca­nilor atribuiau, astfel, sânzi­enelor funcţii divinatorii, oraculare în cunoaşterea norocului, legăturilor mat­rimoniale şi lungimea vieţii. Ele influenţau sorţii folosind modalităţi dintre cele mai diferite pentru a-şi visa (găsi) ursitul: „În zâua asta, noi, ăle tinere facem ce credem noi de sau ştiam de la babele din sat: puneam florile de sânziene sub pernă ca să ne visăm soţu’ … le purtam şi în cămeşă, în sân … tătă zâua, le ţâneam în păr iar fătucile cele mici ţâneau cununa pe cap aşé să fie mândre” 8. Divinităţi eoliene, Sânzie­nele, apar într-un moment nefast când forţele malefice destruc­tive sunt deosebit de active încercând să grăbească lungul drum al verii către vremea rece care anunţă moartea anului vechi. Însă Sânzie­nele / Drăgaicele sunt posesoarele unor puteri miraculoase, în special a plantelor de leac, pentru intensificarea luptei împotriva forţelor răului. Cum aceste puteri malefice se manifestau, în vârful acţiunilor destructive, de la asfinţit până la miezul nopţii, acţiunea benefică, de contracarare era tocmai reversul acestuia de la răsăritul la apusul soarelui; în antimonia întuneric-lumină, puterea solară va învinge.

„Vezi domn’le cum îi cu necuratul … doară seara, pe întuneric, are vlagă … cum dă lumina piere şi nu mai face răle … D-aia îs bune câte buruieni şi ierburi le-o dat Dumnezău … cele culese de Sânziene îs ăle mai faine pântru boală … la uoameni şî la animale” 9.

Principala plantă, sânziana, avea o mare putere etnoiatrică cu largă gamă curativă. Sânzienele erau utilizate în farmacologia tradiţională cu efecte terapeutice spectaculoase, în multe afecţiuni ale oamenilor: dureri de ficat, stomac, fiere, cap, ochi şi urechi, a durerilor în ge­ne­ral, în epilepsii, afecţiuni ale plămânilor, dermatologice. Florile sânzienelor (galbene sau albe) erau culese, apoi uscate la umbră, se păstrau la loc uscat, în străituţe din cânepă, la grinda încăperii de locuit. „Babele noastre ştiau tăte … când îi bine şi când rău să culegi sânzienele. Vezi bine, că la miezul zilei când soarele dă zăpuşală nu-i bine, că să strâcă florile. Aşé tăt pe rouă şi cu noapte se făcea după cântatu’ cocoşului, că atuncea necuratu’ se duce pe pustii” 10. „Când se năştea un copil, moaşa, la scaldă, punea flori de sânziene să fie frumos, să crească mare şi să aibă păru’ galben ca sânziana iară fetile tânăre să spălau în noaptea sânzienelor cu flori proaspete în apă, să fie tăte cu păr lung de mătase şi să le fie de drag la băieţi” 11. Florile de sân­ziene mai aveau utilizare în durerile de mijloc, mai ales în timpul lucrului la holdă sau la strânsul fânului şi prunelor uneori: se făcea infuzie de flori şi se bea rece la câmp. În Ţinutul Pădure­nilor cu aceste plante (arse) se afumau copii speriaţi sau cei care nu puteau dormi noaptea 12.

Pe lângă sânziene, femeile mai culegeau şi alte plante de leac cărora le confereau aceleaşi puteri magice şi etnoiatrice miraculoase, pentru că, acum plantele sunt puternice, „bătrâne”, pline de sevă. „În Valea Vânăto­ru­lui era o casă, mai răz­leaţă, unde, locuia singură o bătrână specialistă (sic!) în lea­curi pentru tot fe­lul de boli. Aproape toţi locuitorii din Pla­toul Luncanilor ve­neau la ea după lea­curi. Băt­râna învă­ţase, în cei peste 70 de ani, „tra­ta­mente” cu plante; acum a dispă­rut şi casa şi bătrâna Anuţa … îmi povestea bunica că multe femei au învăţat de la ea” 13, ne spune Marioara Bodea fostă învăţă­toare în Târsa.

„Apăi, în tăte satele de la noi îs buruieni bune pântru om şi animale, că afumau cu iele vitele din grajd când ierau bolânde. Cum le zâceam? … cum le ştie lumea: sânziene … de sărbătoarea lui Sf. Ioan Botezătoru’, cicoare, sulfină, trifoi-alb, cimbrişor, ceapa ciorii, frunză de ferigă că-i bună de ceai … apoi opăiţă (iarba vântului – n.n.) … că acu’ îs bune de luat … că-s tari, în putere şi bătrâne (în faza matură de dezvoltare – n.n.) că altu feliu nu are rost” 14. Un obicei interesant de proximitate la sânziene se petrecea, în trecut, la Silvaşul de Jos, în zona etnofolclorică a Ţării Haţegului. Este vorba de Încu­nunarea boului un obicei estival care se desfăşura în cadrul nedeii satului ce avea loc de Rusalii.

Iată cum îl descrie folcloristul Clemente Constandin, care a participat la o astfel de manifestare desfăşurată în sat, la 1973: „Din moşi-strămoşi s-a sta­tornicit aici obiceiul ca la nedeia de la Rusalii, gospodarii să aşeze pe fruntea celui mai fru­mos animal de muncă o cunună de flori de câmp culese de flăcăi dimineaţa pe rouă şi îm­p­letită de vrednicii bătrâni ai satului. Por­nind din capătul satului, zece bărbaţi  voinici poartă pe „uliţa mare” zece perechi de boi; îm­podobiţi cu flori între coarne şi cu clopote de acivaie (din tablă subţire n.n.), legate în jurul grumazului. În fruntea lor porneşte solemn boul cel mare „mirele” împodobit cu cunună, flancat de-o parte şi de alta de călăreţi … În chiotele mulţimii, convoiul străbate drumul până la casa celui mai destoinic gospodar. În curtea acestuia mirele-bou este învârtit de trei ori „jur-împrejur” şi este îmbiat să-şi moaie botul într-o farfurie plină ochi cu grâu. Gospodarul aruncă apă peste el şi peste mulţime în timp ce flăcăii dau glas unor strigături, cum ar fi:

„Să creşti grâu, la noi

Până-n coarne la boi

Şi să stai la secerat

Ca mândra la sărutat”.

Cununa este luată apoi de pe fruntea boului şi aşezată pe peretele dinspre răsărit al grajdului, unde va sta până anul viitor” 15. Obiceiul se petrecea, în timpurile trecute, cu siguranţă în multe sate din Ţara Haţegului, în mijlocul verii, având diferite scenarii dar un singur protagonist – boul – animal sacru, care prin ritualuri şi incantaţii specifice, era rugat să apere comunitatea de prezenţa nefastă, distructivă a forţelor malefice, să aducă belşug şi sănătate. Aceste practici se prelungeau de-a lungul verii când la sfârşitul muncilor agricole locuitorii satelor se pregăteau pentru recoltatul ce acoperea o perioadă de timp destul de întinsă. De aceea în panoplia sărbăto­rilor con­sac­rate animalelor – boul considerat in­dis­pen­sabil pentru muncile agrare în des­făşurare, va apă­rea în tot acest timp ca simbol de protec­ţie a câmpurilor, gră­dinilor, livezilor, viilor etc. împotriva grin­dinei, furtunii, ploilor excesive precum şi a dăunătorilor de orice fel. Am întâlnit în satul Hărţăgani, spa­ţiu etnofolcloric in­ter­­ferent cu Ţara Za­randului, acelaşi obicei, descris mai sus de prof. C. Clemente la Silvaşul de Jos, o variaţiune pe a­ceiaşi temă a împodo­birii (înstru­tării) boului în ziua de Sânziene, dar mult simplificată, mai ales ritualic: Dimineaţa după ce mergeau cu boii la adăpat, gospodarii îm­pleteau cunune din sânziene pe care le aşezau în coarnele ani­malelor zicând:

„Bouleu cu ochi de soare

Umple-mi grâul în hambare

Şi ţi-oi da colac frumos

Ca pieliţa lui Cristos”.

Apoi scotea din traistă, colacul boului, frământat numai cu apă şi sare, copt de gospodină cu o zi înainte, îl rupea în bucăţi hrănind boul iar fărâmiturile rămase le arunca, în păşune, acolo unde au înflorit sânzienele. I-am întrebat pe actorii obiceiului, soţii Maria şi Nicolae Popa care este semni­ficaţia acestuia. Transcriu în con­tinuare răspun­sul lor: „Noi facem cununa boului în zâua de Sf. Ioan Botezătoriu (la Sânziene – n.n.) să ne ajute să avem recoltă bună şi să ne ţâie Domnu’ sănă­toase marhăle (vitele n.n.) … că fără ele ce ne-om face? Vezi bine la Sân­ziene soa­rele se hodineşte … noi ne hodinim … se hodinesc şi animălurile că-i aş­teaptă lucru – greu până-n toam­nă şi trăbă feriţi de oarece boale” 16.

Sărbătoarea Sânzienelor este densă în practici oraculare ce priveau în primul rând recoltele, apoi destinele individuale. Îndi­ferent de comportamentul ritual al comunităţilor în timpul sărbătorii, Sânzienele sunt înţelese şi ca o sărbătoare a florilor sub protecţia soarelui dătător de viaţă care acum se pregăteşte pentru lungul drum către iarnă unde toate plantele vor fi lovite de aripa necruţătoare a morţii. În noaptea de Sânziene în unele sate de munte din Ţinutul Orăştiei, fetele tinere se spălau până la brâu cu roua de pe flori şi plecau, în locuri ştiute numai de ele să culeagă buruieni pentru descântece şi să pândească cerul când apare cloţa, stelele din constelaţia Cloşca cu pui, pe cer având credinţa că-şi vor găsi printre stele, un flăcău fain şi plin de dragoste , precum Luceafărul de seară zicând că-i va fi de soţ” 17. Iată cum acest moment critic, al soarelui care se îndreaptă către moarte, este estompat de magia iubirii care are menirea să-i ajute pe oameni să treacă peste imperiul morţii – iarna cea rece – prin intermediul dragostei atotputernice, pentru ca viaţa să-şi deruleze timpul mai departe. Astfel Sânzienele solstiţionare îşi revendică timpul tare al anului care va trece în jumătatea sa, muribundă şi rece, către iarnă, ca destin implacabil.

NOTE:

1. Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei, Traducere după originalul latin de G. Guţu, Introducere de Maria Holban, Comentariu istoric de N. Stoicescu, Studiul cartografic de Vintilă Mihăilescu, Indice de Ioana Constantinescu, Cu o notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973, p. 144.
2. Ibidem – p. 145.
3. Otilia Hedeşan – Lecţii despre calendar, Ed. Universităţii de Vest Timişoara, 2005, p. 303.
4. Inf. Maria Văgău – 70 de ani, Ursici, Platoul Luncanilor.
5. Lucia Apolzan – Carpaţii tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.p. 162 – 164, men­ţionează: „Miturile străvechi îşi au şi aici (Platoul Luncanilor n.n.), pe dealurile din jurul cetăţilor dacice, o străveche vatră. Zeităţile feminine şi-au schimbat numele şi uneori atribuţiile dar semnificaţia lor a rămas. Vechea Bendis a tracilor trăia şi în Artemis, a grecilor, iar mai târziu Diana romanilor a devenit în limba română Sânziana, pe care poporul a sărbătorit-o prin plurarul numelui: Sânzienele, poate însumând mai multe zeităţi, între care atât de firesc şi „Alea Frumoase”.
6. Inf. Anişoara Costa – 59 de ani, Luncani, Platoul Luncanilor.
7. Inf. Sofia Blăjoi – 65 de ani, Alun, Platoul Luncanilor.
8. Inf. Maria Muntean – 53 de ani, Cioclovina, Platoul Luncanilor.
9. Inf. Victoria Dragotă – 70 de ani, Târsa, Platoul Luncanilor.
10. Inf. Valeria Râmbetea – 60 de ani, Târsa, Platoul Luncanilor.
11. Inf. Tatiana Burcuşi – 59 de ani, Ursici, Platoul Luncanilor.
12. Rusalin Işfănoni – Pădurenii Hunedoarei, Ed. Mirabilis, Bucureşti, 2004, p. 142.
13. Inf. Mărioara Bodea (înv.) – 56 de ani, Târsa, Platoul Luncanilor.
14. Inf. Voichiţa Burcuşi – 50 de ani, Târsa, Platoul Luncanilor.
15. Constandin Clemente – Lada de zestre, Ed. Destin, Deva, 1998, p. 68.
16. Inf. Soţii Maria şi Nicolae Popa – 48 respectiv 51 de ani, Hărţăgani, com. Băiţa.
17. Inf. Florica Andreşoni – 61 de ani, Grădiştea de Munte, com. Orăştioara de Sus.